Acum vreo doi ani, nu ştiu prin ce împrejurare, am început să citesc cartea-interviu a lui Daniel Cristea Enache - Convorbiri cu Octavian Paler. Chiar din primele pagini am avut un şoc. Am aruncat cartea şi n-am mai privit-o cu prea mult curaj până acum vreo lună. Ceea ce m-a înspăimântat au fost momentele când domnul Paler îşi exprima cu regret defectele sale din tinereţe care i-au împrejmuit întreaga viaţa. Chestiunea este că, din păcate, mă regăsesc în totalitate în prezentarea sa. Frica de penibil m-a făcut tot timpul să-mi pun mii de întrebări înainte de a face ceva, de a fi cât mai moderată, de a ocoli foarte larg extremele şi momentele publice. Lucrul acesta mă sufocă şi mă îmbătrâneşte. Mă simt de parcă aş avea praf în vene. Şi nu vreau să ajung ca Octavian Paler.

"În ce priveşte seriozitatea, cred că am fost prea serios în viaţă. Zic "prea" pentru a preciza că, în cazul meu, "seriozitatea" a însemnat lipsa de farmec, de dezinvoltură. Rigiditate. Mi-am dorit să pot spune bancuri. Şi n-am reuşit. Mi-am dorit să fiu antrenat în societate, plin de vervă şi de bună dispoziţie. Şi n-am reuşit. Timiditatea mea, amestecată cu complexele mele şi cu orgoliul meu, cam ţeapăn, m-au blocat. M-au făcut posac."

"Sunt tentat să spun că am trăit, cumva, ca un somnambul. Mi-am visat, parcă, viaţa, nu am trăit-o."

"... n-am ştiut niciodată ce vreau, în ciuda aerului meu "temeinic", cum au zis alţii. Şansa mea în viaţă a fost că eu am ştiut din ce în ce mai bine ce nu vreau, ce nu pot face, ce nu pot accepta. Asta m-a ferit de multe şi mi-a ţinut loc de "morală". Mi-a adus şi necazuri, ce-i drept, dar, mai ales, nu m-a apărat de defectele mele."

"Căci dintre toate defectele mele cel pe care îl detest cel mai mult este reflexul de a fi prea rezonabil. Tot ce e mediocru în viaţa mea se datorează prejudecăţii că e bine să fii "înţelept" în orice împrejurare. În fond, ce ne recomandă înţelepciunea? Să fim atenţi, evitand riscurile, imprudenţele şi excesele. Să facem totul "cu măsura". Şi tocmai această "măsură" o găsesc la originea tuturor regretelor mele, a pasiunilor ratate, a "nebuniilor" netrăite. N-am avut inteligenţa sau norocul de a pricepe la timp că adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură". Nu ştiu dacă aveam calităţile necesare pentru a pune în practică ideea mea (de la bătrâneţe) că "nebuniile" sunt mai recomandabile într-o viaţă (atât de scurtă!) decât o "înţelepciune" searbădă şi cuminte. Am unele îndoieli în privinţa asta. Şi nu mici. Dar mi-ar fi plăcut să ştiu mai demult că înţelepciunea e o virtute bătrânicioasă."

Cât de anost. Am 20 de ani şi sunt conştientă de toate acestea. Acum doi ani când am avut tentativa de a citi această carte, mi-a fost teamă de faptul că îmi voi da seama că nu aveam o viaţă acătări, juvenilă. Dar mă simţeam bine aşa. Acum, am reuşit s-o citesc cu dorinţa de a găsi leacuri. Nu ştiu câte leacuri am găsit, dar am găsit certitudinea că nu vreau să ajung ca domnul Paler. Nu vreau să-mi amintesc de-o tinereţe statornică, plină de pasivitate şi mai ales fără amintiri prea bine conturate sau însufleţite.

" Nu suportam să par caraghios. Nicio ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs, mă bloca, mă paraliza. Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că "seriozitatea" lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? Întemeiată pe ce?"

Scrânteala care mă mai dezmorţeşte pe mine este alcoolul. Unele dintre cele mai frumoase amintiri au început prin măsuri de alcool. Nu că aş fi vreo alcoolică :) dar mă ajut de el să scap de conştiinţa şi de rigiditate.

Don Quijote, ţi-am construit morile de vânt, trece-mi pragul şi zi-ne secretul tău!

A, da, şi chiar faptul de a întreţine acest blog, pentru mine, este o extravaganţă şi-o dovadă de curaj. Suport riscul de a fi descoperită sau chiar de a cădea în penibil.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Am visat mult, dar îmi amintesc numai ultimul vis. Eram la mamaie la ţară. Tataie nu era pe acolo, în schimb, era un tip indian de vârsta mea. Era îmbrăcat într-un costum sport roşu. Tot stătea pe lângă mine şi mă încurca în drum. Mi se pare că mamaie mă pusese să culeg iarbă exact de pe aleea pe unde trece tata cu maşina când intra în curte. Pe lângă gard. În timp ce culegeam văd un cap de cocoş în pământ. Era viu! O strig pe mamaie speriată gândindu-mă că cocoşul era prins în pământ, cine ştie cum. Dar, când a venit mamaie, ea nu a exprimat nicio emoţie, nicio mirare şi pur şi simplu a tăiat capul cocoşului din pământ. Crescuse în pământ! Mi l-a dat în mână şi mi-a zis să-l arunc lângă un copac şi că acolo va apărea un stup de albine. M-am plimbat pe toată uliţa, până la tuşa Gherghina şi până în fund, la puţ. Nu găseam un copac liber şi care să-mi placă. Când am ajuns la puţ, pe partea opusă lui acolo era tuşa Maria, femeia aia rea cu care nici mamaie nu vorbeşte. M-am dus la ea şi i-am zis că am un cap de cocoş şi n-am unde-l arunca. Mi l-a luat din mână şi l-a aruncat lângă o căpiţă de fân. Mi-a zis că e bine şi acolo, că şi acolo vor apărea albine. Mă simţeam vinovată... mă gândeam că ăla e pământul ei şi noi nu vom putea să luam miere de acolo. Şi mai ales că era certată mamaie cu femeia asta. M-am întors în faţa curţii mele şi în spatele meu ieşeau o groază de oameni de la tuşa Anica a lu' Găureanu. Printre ei era şi Oancea ce striga în gura mare nu mai ştiu ce. Când am intrat în curte era acolo şi mamaie şi indianul în roşu. I-am zis ce s-a întâmplat şi nu s-a supărat. Mă simţeam mai bine. Când am intrat iar pe portiţa de la brad am văzut că pe bolta viţei de vie atârnau foarte multe pisici, peste 10, pisici gri închis, puţin vărgate. Când m-am dus înspre ele, s-au speriat şi s-au urcat mai sus pe boltă sau pe gard sau chiar în brad. Voiam să plec de acolo. Când m-am întors era indianul la portiţă şi se uita la ce se întampla. Nu l-am auzit deloc vorbind. Mi-a zis mamaie că a făcut o ciorbă de găină şi că hai să mergem să mâncăm. Îmi imaginam tăiţeii făcuţi de mamaie, tăiaţi aşa mai groşi şi aruncaţi în ciorbă. Miam... În vis mă gândeam că trebuie să mă întorc la ţară.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Kalughin a adormit şi a visat – cică şade el într-o tufă, iar pe lângă tufă trece miliţianul.
Kalughin s-a trezit, s-a şters la gură şi a adormit din nou, şi a visat din nou, cică trece el pe lângă tufă, iar în tufă s-a ascuns şi stă miliţianul.
Kalughin s-a trezit, şi-a aşternut sub cap un ziar, ca să nu-i curgă mucii direct pe pernă, şi iarăşi a visat cum, cică, şade el într-o tufă iar pe lângă tufă trece miliţianul.
Kalughin s-a trezit, a schimbat zarele, s-a culcat şi a adormit din nou. A adormit şi a visat iarăşi cum, cică, trece el pe lângă tufă iar în tufă şade miliţianul.
De data asta Kalughin s-a trezit şi a hotărât să nu mai doarmă, dar a adormit pe loc şi a visat cum, cică, stă el ascuns după miliţian iar pe lângă ei trece o tufă.
Kalughin a început să urle şi să se zvârcolească prin pat, dar de trezit nu s-a mai putut trezi.
Kalughin a dormit patru zile şi patru nopţi, iar în a cincea zi s-a trezit aşa de jigărit încât cizmele trebuia să şi le lege de picior cu sfori, ca să nu-i tot cadă pe glezne.
La brutăria unde Kalughin cumpăra de obicei pâine de grâu, nu l-au recunoscut şi i-au strecurat o pâine de secară.
Inspecţia sanitară care controla locuinţele l-a luat la ochi pe Kalughin, a găsit că-i insalubru şi de nimic, aşa că a dispus asociaţiei locatarilor să-l înlăture odată cu gunoiul.
Pe Kalughin l-au îndoit în două, l-au împachetat şi l-au aruncat odată cu gunoiul.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

nu-ţi place societatea?

nu
aş vrea să mă caţăr în copaci
şi să fiu păroasă
şi să mănânc aiurea
şi să citesc
şi să fie cald
şi să fie pace
şi să am prieteni animale
şi cărţi scrise de prietenii mei
şi să vorbesc cu ei mereu
şi să fim cu toţii ierbivori
şi să nu existe bani
ci numai schimburi
şi să am grădiniţa mea
plină cu ceapa verde şi ridichii
şi prune
de la care să-ţi facă dinţii cranţ cranţ
şi să fac schimb cu ceilalţi
pe mazăre sau alte fructe
sau pe brăţări
facute frumos
şi să am părul lung şi să-l împletesc pe tot
şi sa-l aranjez aşa în jurul corpului
şi să-mi ţină de cald noaptea
şi să fiu ca cenuşăreasa
să-mi aranjeze părul păsările şi şobolanii
da...
şi să nu existe sexualitate
ci numai dragoste liniştitoare
şi nelimitată